pentru că nu latru niciodată în timpul lunii ianuarie
când am buzunarele rupte până la genunchi
și culeg risipă din viața mamei mele
care și-a aruncat respirațiile la pământ
și a învățat să tacă asurzitor

nu vânez iluzii într-un pahar gol
sunt de o blândețe înfiorătoare atunci când ucid
am mâinile încăpățânate
când îți stăpânesc copilăria
cu cel mai înalt rămas bun din lume

dintr-un cuvânt subțire de tablă
mi-am obligat privirea să nu mai țipe în sus
am devenit pustiu și tandru la începutul sânilor tăi
cu fiecare minut mai aproape de chemarea coliviei
am eliberat vrabia din mine
te-am dezbrăcat de frunze
până ai învățat să te hrănești sfioasă
din sfârșitul incert al ochiului mecanic

și a mai fost încă o zi ruptă din restul lumii
cineva sfâșia cu unghiile pacea dintr-un steag alb
pământul se învârtea ușor
din stânga spre sensul giratoriu
pentru că era al dracului de frig
când îți țineai pumnii larg închiși
în geaca mea de piele